Fiziologia articulatiilor


Poliartrita reumatoidă este o maladie autoimună a ţesutului conjunctiv, de etiologie necunoscută, caracterizată prin sinovită erozivă simetrică generând leziuni articulare severe şi afectare polisistemică.

Majoritatea pacienţilor prezintă o evoluţie cronică fluctuantă a bolii, care netratată conduce la distrucţie articulară progresivă, ireversibilă, cu deformări articulare permanente, însoţite de deficit funcţional şi reducerea speranţei de viaţă.

Apariţia unor leziuni viscerale este responsabilăde scurtarea duratei medii de viaţăcu 5 până la 10 ani.

Sistemul articular

Poliartrita reumatoidă reprezintă astfel nu numai o importantă problemă medicală, ci şi o problemă socială, de sănătate publică. Costurile socio-economice pe care le generează boala sunt impresionate, dar studiile de economie sanitară au demonstrat că dimensiunea cheltuielilor generate de complicaţiile PR, spitalizare, intervenţii chirurgicale şi reducerea veniturilor prin incapacitate de muncă depăşesc fiziologia articulatiilor mult costurile determinate de consultaţiile medicale şi tratamentul intensiv al cazurilor incipiente, ceea ce subliniază eficienţa economică a profilaxiei şi tratamentul precoce, faţă de cel tardiv.

XX Fiziologia articulatiilor. Este alcătuit din sistemul osteo — articular specializat pentru funcţia de susţinere şi sistemul muscular pentru funcţia de mişcare. Oasele au rol în susţinerea muşchilor şi menţin poziţia verticală a corpului. Articulaţiile permit mişcările oaselor.

artroza articulației medii a piciorului de ce durerea articulațiilor

Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior. Există mai multe criterii de clasificare a muşchilor. Aceste celule au capacitatea de a se contracta, proces apărut ȋn urma interacţiunii dintre filamentele de actină şi cele de miozină. Oasele sunt structuri anatomice care îmbină rezistenţa cu elasticitatea.

criză și durere a articulațiilor umărului artroza contează tratamentul articular

Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem care poartă numele de schelet. Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este dedintre care 95 sunt perechi, iar 33 oase neperechi. Figura 2 Sistemul osos Caracteristicile principale ale oaselor sunt sunt: forma, structura, dezvoltarea şi creşterea.

Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice.

  • Anatomia Si Fiziologia Sistemului Osteoarticular
  • Articulatiile pot fi : - conjuctive - musculare Clasificarea articulatiilor dupa functia indeplinita : 1.
  • Rolul fibrocartilajului este de a uni puternic oasele intre ele permitand deplasari minime simfiza pubiana, articulatia dintre corpurile vertebreloR.

După criteriul de lungime oasele pot fi împărţite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late şi oase scurte. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi numite epifize. În perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de creştere, care poartă numele de metafiză.

Exemplu de oase lungi: femurul, tibia, peroneul, humerusul, clavicula, etc. Ca exemple ar fi: oasele craniului, omoplatului, sternul, coxalul.

Studiul bolilor osoase și articulare

Oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţe sau fiziologia articulatiilor articulare, apofizice, spine, tubercule, creste, fose şi incizuri. Suprafeţele sau feţele articulare sunt acele porţiuni de pe suprafaţa oaselor care servesc pentru articularea cu fiziologia articulatiilor oase. Apofizole sunt proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au formă conică sau cilindrică.

Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini mai lăţite ale unui os. Tuberculii reprezintă şi ei proeminenţe neregulate situate pe suprafaţa unor oase. Fosele sunt scobituri de formă ovalară, incizurile, scobituri de formă cilindrică, iar şanţurile, scobituri de formă alungită care se găsesc pe suprafaţa oaselor. Articulațiile cotului și ale genunchiului permit mișcări de flexie și de extensie; articulațiile semimobile permit mișcări laterale în toate direcțiile, deoarece suprafețele articulare sunt aplatizate sau ușor curbate.

  1. Account Options Articulația genunchiului și tratamentul complet pentru cartilajul articular și lichidul sinovial Articulația genunchiului și tratamentul complet pentru cartilajul articular și lichidul sinovial Articulația genunchiului și tratamentul complet pentru cartilajul articular și lichidul sinovial Publicat: Articulația este formată din cartilaj articular, membrană sinovială, ligamente, tendoane, lichid sinovial şi oase.
  2. Articulatie sferica m6
  3. Artroza gradului 2 al articulației genunchiului
  4. Articulație - Wikipedia

Articulațiile pivotante de la baza craniului și cea a cotului între humerus și ulnă sunt tipuri speciale de articulații în balama care se mișcă în jurul unui pivot. Figura 3 Tipuri de articulaţii Articulația pivotantă a gâtului permite mișcările de rotație ale capului, iar cea a cotului asigură rotația antebrațului, făcând posibile mișcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei șurubelnițe.

Articulațiile care sunt mobile în toate direcțiile, cum ar fi cele ale șoldului și umărului, sunt denumite articulații cu suprafețe sferice.

  • Calaméo - Poliartrita Reumatoida
  • Sistemul osos Sistemul osos alcatuieste scheletul care este format din oase si incheieturi si este structura de baza ce sustine corpul uman.
  • Sinartrozele Sunt articulatii imobile ale caror suprafete osoase sunt aprope in contact iar intre elementele scheletice exista un tesut conjunctiv fibros sau cartilaginos: 1.

Articulațiile degetelor sunt articulații tipice în fiziologia articulatiilor. Extremitățile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular.

Întreaga articulație este împrejmuită de un țesut fibros rezistent, denumit capsulă articulară. Aceasta menține poziția articulației, prevenind orice mișcare anormală. În interiorul articulației, dar nedepășind cartilajul articular, se găsește sinoviala. Acesta este un strat de țesut care, uneori, are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial, ce permite mișcarea și reducerea frecării.

Ea nu este absolut necesară pentru funcționarea normală a articulației și în anumite condiții membrana sinovială este afectată.

Bine ați venit la Scribd!

Articulațiile fibroase le includ pe cele fiziologia articulatiilor coloanei vertebrate, sacrului, craniului și unele din articulațiile gleznei și pelvisului. Aceste articulații nu au sinovială; oasele sunt unite printr-un țesut fibros dens, care nu permite decât mișcări limitate sau nici un tip de mișcare. Articulațiile coloanei vertebrate reprezintă o excepție, fiind destul de flexibilă pentru a permite un anumit grad de mobilitate, în același timp mentinandu-și rolul de susținere al acesteia.

Muşchii asigură locomoţia, munca fizică, activităţile motoare ale organelor interne, adaptarea şi menţinerea poziţiei corpului. Fibra musculară striata este alcătuită din numeroase miofibrile elementul contractil al fibrei musculare. La un muşchi scheletic se disting o parte cărnoasă numită corp muscular şi două extremităţi numite tendoane: una prin care se fixează de osul imobil în timpul contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.

Influxul nervos, venit prin fibrele motorii, este transmis fiecărei fibre musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii motorii sau sinapsa neuromusculară.

Încărcat de

Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este dedin care 95 sunt oase perechi, iar 33 oase neperechi. Scheletul unui nou-născut are mult mai multe oase decat corpul unui adult, aproximativ Crescând, oasele fuzionează între ele, numărul lor micşorându-se lao dată ce procesul de creştere s-a încheiat. Rol de pârghii ale aparatului locomotor.

Asupra lor acţionează muşchii, asigurând susţinerea corpului şi locomoţia. Fiziologia articulatiilor antitoxic.

artroza durerilor de spate tratamentul articulației de hrișcă

Oasele reţin numeroase substanţe toxice Hg, Pb, F pătrunse accidental în organism şi le eliberează treptat, fiind apoi eliminate renal. Rol de sediu principal al organelor hematopoietice. La copii, toate oasele, iar la adult oasele late conţin măduva roşie, hematogenă. La adult, măduva din canalul central al diafizei oaselor lungi este galbenă ţesut adipos cu rol de rezervăiar la vârstnici, este cenuşie, nefuncţională.

Rol în metabolismul calciului, fosforului şi electroliţilor.

Clasificarea articulatiilor:

Oasele reprezintă principalul rezervor de substanţe minerale al fiziologia articulatiilor. Când osteogeneza se realizează prin înlocuirea unui ţesut conjunctiv se numeşte endoconjunctivă sau de membrană, iar când se realizează prin osificarea unui ţesut cartilaginos se numeşte endocondrală sau de cartilagiu.

Osteogeneza are loc sub influenţa bila biliară nervos, care coordonează acţiunea mai multor factori: mecanici, endocrini prin hormoni hipofizari, tiroidieni, paratiroidieni, sexualifiziologia articulatiilor mai ales D şi Aenzime şi alţi factori metabolici.

Osificarea endocondrală dă naştere majorităţii oaselor lungi ale corpului. Ea determină creşterea în lungime a osului la locul cartilajului de creştere diafizo-epifizar.

Osul este în permanenţă format de către osteoblaste şi este continuu lizat acolo unde sunt active osteoclastele. Osteblastele se găsesc şi pe suprafeţele exterioare ale oaselor şi în cavităţile osoase.

În toate oasele vii se desfăşoară o oarecare activitate osteoblastică.

care unguent este mai bun pentru osteochondroza lombară durere ascuțită în articulația umărului la ridicare

Osteoliza are loc în imediata vecinătate a osteoclastelor. Acestea emit către os prelungiri similare vilozităţilor şi secretă din aceste vilozităţi două tipuri de substanţe: enzime proteolitice şi câţiva acizi, incluzând acidul citric şi cel lactic.

Enzimele digeră sau dezorganizează matricea organică a osului iar acizi solubilizează sărurile minerale. Formarea şi liza osoasă continuă au câteva funcţii fizologice importante: a Osul îşi ajustează rezistenţa, de obicei proporţional cu gradul de solicitare a lui.

Prin urmare, oasele se îngrăşa când sunt supuse la încărcări mari. Pe această cale se menţine consistenţa normală a osului. Ele ne oferă posibilitatea de a executa un număr mare de mişcări, fără a ne gândi cum urmează să facem acest lucru: cu mâna, cu piciorul sau cu întreg corpul.

Însă, atunci când la nivelul aparatului articular apar dereglări, omul pierde cel mai important lucru - sentimentul de libertate şi independenţă.

Uneşte capul humeral şi cavitatea glenoidală a scapulei formând o articulaţie sferoidală. Slaba concavitate face ca cele 2 suprafeţe articulare să aibă concordanţă redusă. Din punct de vedere osos articulaţia este deci foarte mobilă şi foarte instabilă. Este compusă din trei părţi: articulaţia humero-radială, articulaţia humero-ulnară şi articulaţia radio-ulnară proximală.

Mişcările în articulaţia humero-radială se fac de-a lungul axei frontale — flexia fiziologia articulatiilor extensia antebraţului cu o amplitudine de până la °. Articulaţia humero-ulnară are formă sferică, se realizează între trohlea fiziologia articulatiilor şi incizura trohleară a ulnei. Mişcările în articulaţia humero- ulnară au loc de-a lungul axei frontale împreună cu articulaţia humeroradială sub formă de flexie şi extensie a antebraţului.

Articulaţia radio-ulnară proximală are formă cilindrică. Mişcările în articulaţie se fac în jurul axei verticale cu o amplitudine de până la °.

Sinartrozele

Aceste mişcări au loc concomitent şi în articulaţia radio-ulnară distală. Flexia în articulaţia cotului este asigurată de muşchiul biceps brahial, brahioradial şi alţi muşchi ai antebraţului, ancoraţi în trohlea humerală.

Extensia este asigurată de muşchiul triceps brahial şi muşchiul anconeu. Braţele şi mâinile sunt conectate prin intermediul humerusului, ulnei şi radiusului. Toate cele trei oase se unesc între ele cu ajutorul articulaţiilor. În articulaţia cotului, antebraţul se poate flexa pe braţ şi extinde.

lyber 500 ml tratamentul artrozei umărului și umărului

Ambele oase ale antebraţului se unesc printr-o articulaţie de tip pivot, de aceea în timpul mişcării radiusul se roteşte în jurul ulnei. Mâna se poate roti la de grade!

Sunt formate din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul, metacarpul şi oasele degetelor.